Trezirea la realitate

Acum două zile eram foarte nervoasă şi am spus cuiva de ce. A numit nervii mei „trezire la realitate”. Nu sunt de acord, mereu am aceleaşi păreri, aceleaşi lucruri mă supără, dar când sunt deja nervoasă, nu le suport deloc.

Nu ştiu din ce motiv, probabil Outlook-ul şterge mail-urile de pe server după ce le-a download-at, tata nu mai avea un mail foarte important. Eu îl aveam pe hard şi încercam să trimit mail-ul de pe adresa mea de mail, de pe acelaşi server cu adresa lui. Din motive necunoscute de mine, probabil ISP tâmpit, nu reuşeam să trimit, adică nu se conecta la server. Tata mă tot bătea la cap să-l scot la imprimantă, iar eu nu voiam. Trebuia să trimită tot prim mail ce primise, cu anumite modificări, deci nu înţelegeam de ce să scot la imprimantă, să se chinuie să şteargă cu corectorul, să scanez şi să trimit, când era mult mai simplu să editeze pe computer. Aş fi putut să-l las la mine la computer, dar sunt rea şi nu suport să umble alţii în computer-ul meu. El mă tot întreba dacă se poate face ceva, eu tot spuneam că da şi ţipam la el să mă lase în pace. El îmi explica pe care adresă a primit mail-ul, deşi eu înţelesem de când am vorbit cu el la telefon. Mă enervează când cineva tot repetă ceva. Cum face bunică-mea. Mama spune ceva, ea repetă. A început şi mama să facă la fel. Dacă eu încep să explic ceva cuiva, mama se bagă să spună şi ea în timp ce vorbesc eu. De ce!? Mă scoate din sărite că bunică-mea, de fiecare dată, întreabă „e bună mâncarea?”, iar înainte să spunem noi că nu, ea zice „foarte bună”. Nu o pot suporta pe profa de istorie că tot repetă „clasa”, de exemplu spune: „Daniel, clasa ieşi la tablă clasa”. Şi proful de engleză de anul trecut repeta „aşa”, când vorbea în română, dar de obicei vorbea în engleză.

Nu există zi în care să nu mă cert cu frate-miu ăla mai mic. Înainte ne şi băteam, dar acum dacă ne-am bate, am fi tot timpul cu vânătăi pe faţă. Atunci când mă chinuiam să trimit mail-ul şi ţipam la tata, s-a băgat şi el în seamă. Nu mai ştiu ce a zis, dar m-a enervat şi mai tare. Nu suport să se bage cineva în discuţie când e vorba de două persoane. Dacă nu lua apărarea nimănui era OK din punctul meu de vedere, dar îl apăra pe tata. E ca atunci când unul îl atinge pe altu' din greşeală când stă la rând, iar cel atins se enervează şi spune „mâine la ora 17:00 eşti în faţă la teatru, nu mă fă să aştept” şi vin să se bată găştile, că ei nu sunt în stare să-şi rezolve singuri problemele. Am îngroşat „fă”, pentru a sublinia ura mea pentru oamenii care nu ştiu să vorbeşte româneşte.

Îmi pare rău că mulţi dintre prietenii cu care mă simt bine în realitate scriu cu picioarele. Adică cu „sh”, „tz”, „k” în loc de „ca”, „y” în loc de „i”, „`” în loc de „'” sau „-” şi multe altele. Nu înţeleg de ce ei nu înţeleg că nu am pretenţia să scrie cu diacritice. Eu scriu aşa pentru că îmi place cum arată şi pentru că atunci când am nevoie să scriu neapărat cu diacritice, scriu fără probleme, dar lor le-ar fi greu. De asemenea, nu îmi este greu să scriu fără, dar nu vreau. Tot pe net mă enervează oamenii care, dacă nu răspunzi în intervalul de 30 de secunde, dau „buzz” sau încep să scrie „alooooooooooooooo”, „cătăăăăăăăăăăăăăăăăăăă”, „ce faci? buzz!”, „unde eşti? buzz” şi aşa mai departe. Ce rezolvă dacă scriu aceleaşi chestii de 1000 de ori când eu nu sunt la computer? De obicei (adică de fiecare dată), dau ignore dacă cineva îmi trimite mesaje dintr-alea cu „dacă nu trimiţi mesajul ăsta la 1000 de persoane în 5 secunde, vei avea ghinion 5000 de ani, dacă trimiţi, vei avea noroc în dragoste toată viaţa”. Dar sunt şi specimene care trimit mesaje în care povestesc că pleacă la nani şi pupă toate fetele şi le doreşte noapte bună. Mă scot din sărite şi cei care trimit mesaje la tot grupul cu o întrebare, când ar fi mult mai elegant să-şi pună status cu întrebarea.

Nu îmi place profa de română. Nu îmi place cum se îmbracă, nu îmi place pentru că vorbeşte mult prea rar, deşi îmi place să o ascult când citeşte un text, nu îmi place că ne dă teme, că ne pune să citim, că stă la catedră 99% din oră.

Cel mai mult mă enervează Ministerul Educaţiei şi Cercetării. Mă enervează că trebuie să învăţ pentru medii, că poate nu intru la facultate din cauza tâmpeniei de medii mici, pentru că învăţ într-un liceu cu profesori exigenţi, în timp ce alţii învaţă într-un liceu în care puţini îşi bat capul cu şcoala. Şi ăia care dau mai mare atenţie decât majoritatea, au note mari, iar eu (sau altcineva) ştiu mai multe ca el, dar aici e mult mai mare concurenţa. Şi cine intră la facultate? Nu pot să suport ideea că trebuie să învăţ la toate materiile, să am note mari, îl loc să învăţ numai la matematică, fizică şi informatică. Nu am timp să învăţ destule din cauză că trebuie să învăţ la istorie toate datele, pe care în scurt timp le voi uita. Cine te plăteşte pentru cultură generală?

Nu îmi plac oamenii care nu înţeleg că nu vrei ceva. Ei sunt insistenţi, iar eu sunt încăpăţânată. Nici într-un caz nu voi ceda eu, aşa că îşi pierd timpul, dar îl pierd şi pe al meu...