Amintiri din copilărie

Nu recomand citirea acestui post. Este lung şi plictisitor.


Sunt un copil problemă. Mereu am fost. De altfel, nu vreau copii. Mi-e frică să nu semene cu mine. Aş fi terorizată toată viaţa. Deci mi-e milă de părinţii mei.

Când eram mică, mică, adică până când am început să vorbesc, de la 19:00 până la 23:00 plângeam. Se adaugă/scad 10 minute la fiecare oră. Nu îmi amintesc de ce plngeam :(, dar ştiu că au rămas urme de la roţile căruciorului pe covor.

De la 11 luni am început să merg. Tot timpul alergam prin casă. Pe vremea aia stăteam la bloc. Frate-miu este cu 20 de luni mai mic decât mine. El tot la 11 luni a început să meargă. Vă daţi seama ce terorizaţi erau cei care stăteau sub noi?

Eu aveam vreo trei ani când ne-am mutat şi noi aici. Cu alergăturile, cel mult speriem şoriceii din boxă... Daaar, am găsit alte metode de terorizat părinţii şi vecinii. Pe vremea aia era aici un cabinet medical şi profesoara cu care fac pregătire la chimie era asistenta soţului ei şi mi-a mai povestit câte ceva din ce am făcut eu. Eu fiind un copil obraznic, în ciuda disperării alor mei, care încercau toate metodele pentru a mă cuminţi, i-am făcut pe dragii mei veicini să mă urască. Probabil vă aduceţi aminte de bătrânul atotştiutor şi soţia lui. Ei au crescut-o şi pe fiica lor, şi pe nepoată, care au fost nişte copii model, aşa că au ajuns la concluzia că mama şi bunica mea sunt prea blânde cu mine. Într-o zi, de vară, bunică-mea era la ţară, tata la serviciu, iar mama era de după-amiază şi voia să mă ia cu ea la cabinet. Frate-miu a acceptat să rămână cu bătrâna atotştiutoare. Eu m-am împotrivit, dar mama m-a lăsat la ea. Eu am început să urlu, că doar asta făceam cel mai bine. Toţi pacienţii au ieşit, credeau că vrea cineva să mă omoare sau cine-mai-ştie-ce. Vecina a încercat să mă liniştească cu o vărguţă, dar nu a reuşit. A încuiat poarta din faţă şi a legat cu nişte perfuzii (WTF?) poarta din spate. M-am dus la poarta din spate şi am încercat să deznod alea. V. m-a văzut şi a venit să mă ia de acolo, moment în care am muşcat-o de mână. I-a curs sânge! Hihihihi! Mai târziu, m-am dus la poarta din faţă. Mi-am aruncat pălăria peste gard şi am început să-l caţăr. Am aruncat-o ca să spun că sar după ea şi mă întorc. Dar iar m-a văzut şi mi-a adus ea pălăria. :( După ce am tot urlat eu câteva ore, am adormit pe scaun. Toată lumea era fericită, numai eu super nervoasă că nu am reuşit să evadez. Erau şi zile în care ea era plecată, iar vecinul era singur acasă, cu mine pe cap. Eu fiind cu o personalitate ceva mai ciudată, mă certam cu el din orice. Iar el, fiind cam cu la fel de multă minte cât mine, îmi răspundea. Şi aşa mă dădea el afară din curte, eu spuneam că nu voi mai veni niciodată la el & stuff. La un moment dat, era bunică-mea acasă, eu eram la vecini. M-am cerat cu E., iar el a venit după mine să comenteze. Lala (bunica) a auzit zarvă şi a ieşit să vadă ce s-a întâmplat. M-a luat de mână şi i-a spus lui E.: „las-o pe mâna mea”. :| Nu am nici o amintire de după clipa aia.

La 5 ani am avut primul iubit. Am venit acasă şi am spus: „Mama, cred că m-am îndrăgostit!”. În primele zile îi bătea pe toţi cei care mă enervau. Nu ştiu de ce ne-am despărţit, prea multe detalii. Erau doar două săli de clasă, fiecare cu toate grupele amestecate. Eram cu frate-miu în sală. Într-o zi nu a putut educatoarea să vină, iar toţi colegii noştri erau în cealaltă clasă. Dar eu şi frate-miu nu am vrut să ne ducem acolo. Nu ştiu de ce, dar ne era frică de învăţătoarea aia. Şi am început să plângem. Şi am plâns, şi am plâns, până ne-a lăsat singuri să ne jucăm în sala noastră. Apropos de Bogdan, primul meu iubit, eram în clasa a II-a. M-am întâlnit cu el întâmplător. Era în jur de ora 17 şi mi-a spus că a fost la bunicii lui să-şi facă temele, iar acum se ducea acasă. I-am spus maică-mii care mi-a spus: „Uite ce băiat bun. Tu de ce nu îţi faci temele?”.

Mereu mi-a plăcut să stau de vorbă cu persoane mai în vârstă decât mine.

Stau gard în gard cu o chestie unde se face armata. :D Nu ştiu cum îi zice. Când eram la grădiniţă, stăteam toată ziua cu soldaţii. Erau câţiva pentru care renunţam la desenele animate. Unii nu prea îmi plăceau, aşa că mă duceam să mă joc cu vecinii de vârsta mea. Şi şefii lor erau foarte de treabă şi ne lăsau. Am observat că unul încă mai este acolo. Ăsta îmi zicea „răţuşcă”. :-s Oare chiar atât de crăcănată mergeam? Începusem să cresc (adică aveam tot vreo 5 ani) şi începuseră vecinii mei să-şi facă griji din cauză că îmi petreceam foarte mult timp cu un soldat anume, Petru îl cheamă.

Mai stăteam, dimineaţa, cu cei de la liceul de alături (tot gard în gard). Fetele mă pieptănau & stuff. Niciodată nu ţineam minte cum îi cheamă, dar făceam eforturi mari să-mi aduc aminte.

Tot la 5 ani, am fugit prima dată de acasă. Am spus că mă duc în faţa liceului. M-am dus, dar când a început să se întunece am fugit de acolo. M-am dus întâi la naşii mei care stau cam 300m de noi. M-am uitat pe geam, am văzut că mai e cineva acolo, aşa că am plecat. M-am dus la bloc, la cei care stăteau lângă noi, la care îmi petrecusem eu aproape toate zilele până când ne-am mutat. Am spus că ai mei ştiu că sunt la ei & stuff. Nu ştiu dacă m-au crezut, dar am încercat. Toţi de pe stradă au plecat în căutarea celui mai important copil. Vă daţi seama ce monotinie ar fi fost aici dacă aş fi dispărut eu? Până la urmă, ai mei m-au găsit. Nu m-au certat deloc. Am mai dispărut de câteva ori. O dată m-am ascuns după un fotoliu din sufragerie. Vecinii iar au plecat în căutarea mea. După câteva ore, am avut şi eu nevoie să mă duc la toaletă, aşa că am ajuns în baie. Mama m-a căutat şi în baie, dar nu când eram eu acolo. Când am ieşit, m-a văzut şi m-a întrebat dacă acolo am fost tot timpul. Eu: „Da”, ea: „Nu te-am văzut”, eu: „Am stat după WC”. :D

Trebuie să mai introduc câteva personaje.
Vlad şi Ana - doi fraţi; Vlad e cu doi ani mai mic decât mine, iar Ana cu doi ani mai mică decât el;
Cristian - cu doi ani mai mare decât mine, din clasa a V-a a plecat în Berlin;
Muţu - cred că e cu cinci ani mai mare decât mine, dar nu sunt sigură; nepoata unor vecini;
Mihaela - de-o vârstă cu mine, a locuit în locul cabinetului de care am spus, când noi eram într-a II-a şi o parte dintr-a III-a;
Roxana - s-a mutat în locul Mihaelei, e cu trei ani mai mare decât mine;
Robert - cu doi ani mai mare decât mine, s-a mutat aici când eu eram în clasa a IV-a;
Cătălin este frate-miu;

Trebuie să menţionez că frate-miu era cel mai cuminte, iar eu şi Cristian eram capetele (pluralul de la capul) răutăţilor. După cum spuneam, stau gard în gard cu un liceu. De altfel, şi Cristian, Muţu, Vlad şi Ana stau gard în gard cu respectivul liceu. Mihaela nu îi va cunoaşte pe Roxana şi Robert.

Când tatăl lui Vlad şi al Anei trăia (a murit înainte ca Vlad să facă 7 ani), pe ei îi creştea o fată culeasă din diferite sate din zonă. Aproape nici una nu a rezistat cu noi mai mult de un an. Doar una a stat vreo doi ani. De fiecare dată înainte să mă duc la ei acasă, mă gândeam la ce am făcut în ultima vreme, să văd dacă au de ce să mă certe părinţii lor, pentru că aproape în fiecare zi spuneam sau făceam ceva rău. Nu pot să spun că am o mulţime de amintiri legate de perioada respectivă, în afară de faptul că eu, frate-miu, Cristi, Vlad şi Ana eram mereu în curtea liceului, a policlinicii sau a armatei. Tatăl celor doi fraţi era super sever. Mereu îi bătea şi punea la colţ. Vlad învăţa prostii de la grădiniţă şi le spunea acasă. Eu nu le ştiam, dar le aflam de la el. Şi taică-su începea să urle la mine, că eu îl învăţ pe el să vorbească urât. Îl uram! Îmi era super milă de ei când îi bătea. Şi Cristian era terorizat de el. Când Cristian a aflat că a murit, a venit la mine. Eu am deschis uşa şi am spus „am o veste bună!”, iar el „a murit tatăl lui Vlad!”. Amândoi eram super fericiţi şi ne-am îmbrăţişat. Foarte urât din partea noastră. Noi le voiam doar binele. Chiar îmi era milă de ei că nu îi lăsa să facă nimic, eu nu prea având restricţii absurde. Mulţi ani mai târziu am înţeles că aşa rău cum era, ei îl voiau. Mai ales Ana care avea doar 4 ani...

Noi aveam fixuri pe construit căsuţe. Ba în copaci, ba sub pământ, ba pe pământ, dar să construim! Să ştim că avem casa noastră. Eu făceam priectele, cu desene foarte frumoase (pentru mine), dar visam doar... Am contruit una super mişto. Făcută din... cofraje împrumutate de la un inspectorat care era în construcţie atunci. Pe bune că le-am împrumutat. Adică după vreun an le-am dus înapoi, pentru că Muţu ne-a convins că Cristian a făcut casa cu noi din motive personale, pentru că noi nu eram de fapt prieteni, etc. El muncise super mult la casă... Adică el mereu muncea cel mai mult la construcţii de genul ăsta. Acum este sală de sport în locul în care am copilărit... Era un deal. Pe dealul ăla era un nuc mare, unul mai mici, vreo patru vişini, nişte lilieci şi nişte copici care put. :D Nu ştiu cum se cheamă. Au tulpina flexibilă, iar de jos până sus sunt nişte „crengi” care sunt subţirele, lungi, flexibile. În stânga şi în dreapta crengii, de la bază până la vârf sunt frunze lunguieţe. Crengile erau bune de vărguţe pentru altoit copiii obraznici. Mai erau şi iederă, bumbişori, clopoţei, toporaşi, nişte flori galbene foarte frumoase, iarbă şi urzici. În locul acestei săli era o sală mică, un cabinet stomatologic, locul unde stătea paznicul, cu un grajd şi un loc de depozitat chestii, un garaj unde îşi parca administratorul maşina. În garajul respectiv mai erau depozitate manuale şi cretă. Ne jucam de-a şcoala şi foloseam manualele şi creta respectivă. Tabla era uşa garajului. De fapt şi curtea liceului era mai mare până să se mărească clădirea inspectoratului. În spatele locului paznicului, era un loc de depozitare, lipit de chestia, cu acoperiş care începea de la acoperişul garajului, până jos. Adică încăperea aia era o prismă triunghiulară cu unghiul dintre chestia paznicului şi sol de 90°. Era acopierit cu tablă şi ne căţăram până sus. Ne mai tâiam, ne mai rupeam hainele, dar foloseam chestia aia drept tobogan. Acolo ne urcam când câte un adult care se cobora la mintea noastră (sau nu cumva noi ne coboram la mintea lui?) ne urmărea, sau veneau câini răi. Tot acolo stăteam când urmăream pe cineva sau voiam să stăm la soare, să fugim de alt copil. În spatele sălii de sport se duceau elevii să fumeze. Era scris pe perete cu zmoală. Îi învăţam pe Vlad şi Ana să citească. Nu-şi poate înghipui nimeni ce... Precizez că nu ştiam ce înseamnă. „Vameşul suge pula”, „Irina e căţea”, etc. (astea mi le aduc aminte exact, ştiu că mai erau declaraţii de dragoste în stil adolescentian).

Noi scăpam curtea liceului de copacii ăia care miroseau urât, pentru că îi tăiam şi ne făceam căsuţe din ei. Erau cam şubrede, iar eu, fiind isterică, urlam la toţi dacă se apropiau de pereţii casei, pentru că exista un pericol foarte mare să cadă. Ne simţeam ca acasă, aduceam tot felul de chestii acolo, ca să avem tot ce ne trebuie, să nu fie nevoie să ne ducem acasă pentru masă & stuff. Încercam să facem case cât mai mari, să încăpem toţi şapte + vizitatorii.

Am spus că ne jucam de-a şcoala. Ce cele mai multe ori, eu eram învăţătoarea. Frate-miu făcea mişto, nu mă asculta, iar eu ţipam la el, exact ca fosta profă de franceză. De asta sunt eu cuminte la ore. Pentru că îi înţeleg pe profesori.

O altă temă pentru la şcoală, dar pentru acum 4 ani:





Printr-a III-a cunoşteam şi noi lumea muzicii. Mie îmi plăceau Genius. Mihaielei îi plăceau Andre. Ciudate gusturi mai avea. Şi eu, dar eu nu eram aşa disperată ca ea. Dar noi eram disperat de Sailor Moon. Mai rău e că şi Vlad era. Şi ce ne-am gândit noi două? Să-l păcălim pe Vlad. Eu mi-am pus o pereche de ciorapi lungi şi galbeni în cap, ca să semene cu părul lui Sailor Moon, o fustă albastră şi o bluză care încerca să semene cât mai mult cu bluza ei. Miha a făcut la fel, doar că ea nu a avut nevoie de ciorapi în cap, pentru că semăna părul ei cu cel a lui Sailor Mercur. Eu săteam cocoţată în nucul cel mare, cât mai sus posibil, iar Miha pe „tobogan”. Vorbeam cu Vlad şi îi dădeam tot felul de întâlniri, iar el ne credea! Nu mai ştiu cum de i-am spus că noi eram, dar a fost foarte dezamăgit când a aflat că nu era adevărat.

Eu învăţ franceză de când aveam cinci ani. Am făcut acasă, cu o anumită profesoară până într-a III-a, iar la şcoală dintr-a V-a. Partea proastă e că într-a V-a ştiam tot ce făceam, iar eu mă plictiseam. Însă, nu am mai învăţat nici într-a VI-a, când mai aveam câte ceva noi şi acum nu mai ştiu aproape nimic. Învăţam franceză cu tot cu frate-miu şi nu prea ne plăcea nouă profa, aşa că am hotărât să ne ascundem de ea odată. El s-a acuns într-un dulap şi l-au găsit părinţii. Iar el, mârlanul, le-a spus că eu eram pe dealul din spatele casei şi să mă caute acolo. De fapt, de obicei ne ascundeam după fotolii, pe sub mese, pe la vecini etc. Cred că tot prin perioada aia, stăteam cu mama, tata şi profa în bucătărie. Ei vorbeau, iar eu de vreo 5 minute mă uitam fix la profesoară. După acele 5 minute nu m-am mai putut abţine şi am spus „Ce faţă are!”. Ea e profa pentru care nu m-am duc la Liceul de Informatică...

Deşi mi se pare că eu am fost adolescentă la 5 ani (prima fugă de acasă, primul iubit...), nici acum un sunt cu mult mai cuminte. Doar că nu prea mai ies din casă pentru a chinui vecini, ci chinui doar părinţi.

Anul trecut m-am certat cu frate-miu şi l-am dat afară din camera mea.El a luat televizorul şi eu mi-am păstrat computer-ul. Voiam şi eu TV, aşa că i-am rugat pe ai mei să-mi dea 250RON să-mi iau un tv tuner anume. Şi mi-au promis că-mi dau. Dar mama mi-a dat numai 200RON. Nu m-a deranjat foarte tare că nu mi-au dat cât am cerut, dar îmi promiseseră ceva. Am intrat în casă şi am trântit uşa. Tata a început să urle la mine că-l stresează să trântesc uşa. Pe urmă, după ce mi-au trecut nervii, m-am dus în bucătărie să bea nişte apă şi am scăpat paharul din mână, iar bunică-mea a spus că i-am dat drumu & stuff, m-a enervat, am ieşit din bucătărie, trântind uşa, enervându-l iar pe tata. Am venit la mine în cameră, ca să-l enervez mai tare am trântit şi uşa de la mine, am pus două chestii în uşă (au încăput perfect între uşă şi dulap), ca să nu intre nimeni peste mine. Şi nu a intrat. Două zile. Eu am ieşit de două ori din cameră, o dată când ai mei dormeau şi o dată când era doar bunică-mea acasă. Am convins-o pe maică-mea să-mi dea scutire. Greu, dar am reuşit. Problema e că mi-a scris „criză de personalitate”, iar eu am observat când eram la 50m de şcoală şi mă chinuiam să mă abţin din râs.

Pe la sfârşitul semestrului trecut, nu mai ştiu de ce, m-am certat cu frate-miu, iar ei i-au luat apărerea. Mereu îi iau apărarea dacă el mă scoate din sărite. Nu m-am dus la şcoală a doua zi. Am rugat-o pe mama să-mi dea scutire, dar a spus că-mi dă trimitere la psihiatru doar. După care am convins-o că dacă îmi dă trimitere înseamnă că ea crede că sunt bolnavă, deci se justifică scutirea. Mi-a scris pe scutire „IACRS”. Am întrebat-o ce înseamnă şi a spus că ceva cu retard. Am venit la computer şi am întrebat pe cineva ce înseamnă. Înseamnă „infecţie acută a căilor respiratorii superioare”. Aş fi vrut să-mi scrie ceva de cap, că poate mă bagă şi pe mine cineva în seamă şi mă duce la un medic.

Am avut de făcut un proiect pentru info (pe care l-am făcut pentru că speram să-mi pună un 10, nu ca să particip la un concurs). Cică era proiect care trebuia făcut în echipă. Când am avut nevoie de texte, l-am sunat pe cel cu are sunt în echipă (şi care nu avea de făcut nimic altceva) să-i cer textele.
Eu: „'neaţa, Horry!”
El: „Bună, Cătă”
Eu: „Ai terminat textele? Am nevoie de ele acum.”
El: „Aiaiaiai, acum?”
Eu: „Da.”
El: „Stai că-ţi dau dau numărul de telefon al Dianei, poate le-a făcut ea”
Ştiam că ea nu a făcut nimic, dar e fată deşteaptă şi putea să le facă atunci. Şi mi-a făcut textele, doar că eu am lipsit de la orele de laborator (lunea, fiind la informatică intensiv, am două ore de laborator de la 17:00 la 19:00). A doua zi aveam istoria prima oră, iar mie îmi era super somn pentru că stătusem până târziu ca să termin proiectul, aşa că am spus că am ore de la 8 şi să mă lase în pace. Tata a început să ţipe la mine că nu vreau să mă trezesc la 7:00 în loc de 7:35. Daaar, din păcate, a reuşit să mă enerveze atât de tare încât să mă duc doar la ora de informatică ca să dau CD-ul profului.

Nici azi nu m-am dus la şcoală. 2 absenţe de la laborator, 4 absenţe de a doua zi (7 ore - info - dirigenţie - mate (presupun că nu mi-a pus absent pentru că a doua zi a întrebat dacă fata care a lipsit în ziua aia a lispit şi în ziua de înainte)), 2 absenţe de la laboratorul de lunea asta că am adormit şi nu am auzit ceasul când a sunat, 1 absenţă de marţi, că am plecat de la logică, 7 absenţe de azi... cred că am cam depăşit 9 absenţe aşa că voi avea cel mult media 9 la purtare.

Şi o poză pe care am făcut-o tot gândindu-mă la copilărie.