Delicateţea iubirii adolescentiene

Sunt o insensibilă. Am avut temă la română să facem o compunere cu titlul pe care l-am dat acestui post. Am început tema duminică, logic, spunând ce este mai rău. Luni nu m-am dus la şcoală şi mi-au spus colegii că s-ar putea să mă asculte, pentru că dacă eram la şcoală m-ar fi ascultat. Cum nu eram super mulţumită de conţinut şi de aspect (adică am scris ca de obicei, urât), am refăcut compunerea. Am scris eu cât am scris, după care am rămas fără idei. Am spus că trebuie să vorbesc şi despre ce se cere şi m-am tot gândit să scriu ceva frumos. Dar nu am avut nici o idee genială legată de delicateţea iubirii. Când nu mai puteam de somn şi de nervi, am ajuns la o concluzie. La şcoală, după ce au citit cei care nu făcuseră tema pe luni, i-am spus profii că vreau şi eu să citesc, doar nu am muncit la compunerea aia 4 ore degeaba. A comentat puţin textul, după ce a spus de două ori că se referă numai la ce am scris, nu şi la personalitatea mea. Spre deosebire de colegii mei care au păstrat doar ideea de „delicateţea iubirii”, sau numai „iubirea”, eu am păstrat numai termenul de „adolescenţă”.